Erika Garnier, un ambasador al faptelor bune. De peste zece ani „aleargă“ din scaunul rulant pentru nevoile şi drepturile persoanelor cu dizabilităţi
Povestea Erikăi Garnier trece, fără doar şi poate, de orice graniţă şi de orice barieră a timpului. Este una dintre acele situaţii în care „viaţa bate filmul“, dar şi o puternică motivaţie că pentru a reuşi îţi trebuie dorinţă, o mână de oameni alături, un bagaj de cunoştinţe şi puterea de a vedea partea plină a paharului. 
Ajunsă într-un scaun rulant, la numai 21 de ani, tânăra ploieşteancă avea să prindă „aripi“. Dacă picioarele n-au mai ascultat-o a continuat să lucreze cu mintea, mâinile şi sufletul. De la statutul de beneficiar al Fundaţiei Motivation, a trecut, rând pe rând, la cel de voluntar, trainer pentru viaţă independentă, PR, manager de proiect. Se implică activ pentru a-i sprijini pe cei care se nasc sau rămân fără funcţia locomotorie, participă la diverse evenimente, de la conferinţe, până la maratoane montane, iar acţiunile derulate au depăşit, de mult, graniţele României, devenind, astfel, un ambasador activ al ţării noastre. 
Despre Erika Garnier s-au scris şi se vor mai scrie multe. Povestea ei este o lecţie de viaţă şi o palmă dură pentru cei care-şi irosesc timpul pe nimicuri, crezând că au tot timpul din lume. Dar modul în care s-a „reinventat“ ploieşteanca, în vârstă de 33 de ani, este principalul motiv pentru care o regăsim periodic în emisiunile şi publicaţiile de succes. 
Schimbare la 180 de grade
Vom face un arc peste timp şi o vom cunoaşte pe Erika în momentul în care avea 21 de ani, era în anul al III-lea la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice şi visa să devină reporter. Doar că o durere îngrozitoare de spate, pe care a resimţit-o într-o dimineaţă, avea să fie un început de sfârşit. În ciuda tratamentelor primite, a operaţiilor în care-şi pusese toate speranţele, picioarele n-au mai ascultat-o şi, în mai puţin de jumătate de an, un verdict implacabil avea s-o ducă, pe viaţă, într-un scaun rulant.  
Începutul noii vieţi a fost crunt. A fost o perioadă de negare, o sumedenie de întrebări fără răspuns... O persoană care şi-a iubit libertatea, în toate formele ei, cum să se descurce fără mobilitate? Cum şi cui să ceară ajutor? Dar uşa avea să-i fie deschisă de către oamenii de la Fundaţia Motivation, care i-au oferit primul scaun rulant, dar şi oportunitatea de a ieşi din „carapacea“ în care intrase. A învăţat cum să-şi facă roţile scaunului s-o asculte, a redescoperit zâmbetul, petrecerile, cheful de viaţă, beneficiile voluntariatului, dorinţa de a evolua etc. Dar cea mai de preţ lecţie a fost cea că pentru a-ţi îndeplini visurile nu-ţi trebuie, neapărat, picioare, ci aripi.      
Viaţa i-a dat lămâi, iar ea le-a făcut limonadă
În cei aproape 12 ani care au trecut de când şi-a început noua viaţă, Erika a trăit intens şi a reuşit să facă atât de multe lucruri pentru ea, dar şi pentru persoanele cu dizabilităţi din jurul ei, cât crede că n-ar fi făcut în zece vieţi dacă Dumnezeu nu ar fi provocat-o în maniera asta.  
A absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, din cadrul SNSPA, cu nota maximă, dar şi Facultatea de Istorie din Târgovişte, a obţinut carnetul de conducere şi şofează o maşină adaptată nevoilor speciale, iar profesional este un foarte bun specialist în Comunicare în cadrul Fundaţiei Motivation. Combină ca nimeni alta cuvintele „de suflet“ cu glumele, autoironia, poveştile cu haz despre întâmplările şi oamenii din jurul său. Cât despre fapte…surprinde tot timpul. Ba o vezi la o conferinţă pe care o susţine în engleză, despre persoanele cu nevoie speciale, ba într-un maraton în care luptă să adune fonduri pentru viitoare scaune rulante, ba dând câte un interviu pe la televiziuni sau pentru diverse reviste. 
Erika Garnier coordonează programele de pregătire pentru diverşi beneficiari şi familiile lor, care învaţă cum să folosească fotoliile rulante cât mai eficient pentru a dobândi libertate de mişcare şi independenţă personală. 
Tânăra ploieşteancă face sport şi chiar mai mult decât parte dintre cei care n-au nicio dizabilitate. Joacă baschet, participă la maratoane, inclusiv montane, devenind şi coordonator pentru sport în scaun rulant. Din această postură a avut un rol cheie în succesul programului Sports Envoy al Ambasadei SUA, prin intermediul căruia a fost organizat un eveniment motivaţional la care au luat parte doi jucători americani de tenis, imobilizaţi la rândul lor în fotolii rulante.
A obţinut o serie de recompense pentru activitatea intensă, iar una dintre cele mai importante primite, până acum, este cel oferit, în 2016, de către Departamentul de Stat al SUA pentru „Femei Curajoase din întreaga lume”. Erika a fost în topul preferinţelor pentru curaj, spirit de conducere în susţinerea drepturilor omului, egalităţii femeilor şi progresului social.
Dincolo de eticheta de „persoană cu dizabilităţi“
Totodată încearcă să schimbe situaţia piedicilor pe care persoanele asemenea ei le au cu accesibilitatea în mijloacele de transport în comun şi în instituţiile publice. 
Pe 3 decembrie este marcată, anual, Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi. Pentru Erika, a fost un moment în care a transmis un mesaj către cei care îi privesc, poate, cu „alţi ochi“, care îi etichetează, care îi marginalizează pe semenii cu dizabilităţi .
„Ce vreau să spun este că oamenii cu dizabilităţi nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alţii - sunt oameni, pur şi simplu, cu bune şi cu rele, cu defecte şi calităţi.  Adică, e important să vezi omul dincolo de eticheta de «persoană cu dizabilităţi», dincolo de scaunul rulant, dincolo de roată şi să îl iei aşa cum e. Nu credeam asta când am început să folosesc un scaun rulant şi o ţineam una şi bună că eu NU vreau să fiu o persoană cu dizabilităţi şi nici să interacţionez cu altele. Mi-am mai revenit între timp, cred că se vede/ simte.  
Am avut noroc că m-am întâlnit la timp cu oamenii de la Fundaţia Motivation România şi am început să învăţ independenţa în scaun rulant mai rapid decât renunţarea.
 Am noroc că scaunul meu rulant e uşor şi pot să-l manevrez şi să-l urc singură în maşină.
 Am avut noroc că tata şi unchiul meu au insistat şi mi-au făcut o rampă, chiar dacă eu am refuzat, sperând că o să merg. Aşa, am ieşit des din casă, nu m-am afundat în izolare. 
Incluziunea persoanelor cu dizabilităţi nu ar trebui să fie despre noroc, totuşi. Ar trebui să fie firească. Ar trebui să existe un proces prin care oamenii să fie îndrumaţi spre funcţionare, nu să eşueze în izolare şi dizabilitate adâncită de barierele care le ies în cale. 
Pentru că «ar trebui»-urile să devină realitate, e nevoie de noi toţi, aşa cum e nevoie şi în comunitate de noi toţi - persoane cu şi fără dizabilităţi, oameni diverşi cu abilităţi şi competenţe diferite“, a transmis Erika Garnier.
Foto: facebook Erika Garnier