Gabriela Ene, promotor al IEI, a pus bazele şezătorii urbane de la Ploieşti
 
Gabriela Ene, promotor al IEI, a pus bazele şezătorii urbane de la Ploieşti.
Cum poate o bucată de pânză să fie plină de suflet, să vorbească despre identitate şi să se transforme şi în terapie 
„Ori vorbeşte cum ţi-e portul, ori te poartă cum ţi-e vorba!“, spune un proverb românesc pe care Gabriela Ene, din Ploieşti, se ambiţionează să-l aplice în nişte vremuri în care suntem copleşiţi de influenţele externe. Numele ei însă se leagă, de ceva ani încoace, de redescoperirea IEI, cusută după „canoane“ şi înfiinţarea şezătorii urbane, unde tot mai multe prahovence, şi nu numai, revin la „rădăcini“. Învaţă sau îşi perfecţionează tehnici ale brodatului, descoperă elementele portului ce definesc fiecare părticică a ţării şi creează cu multă migală şi suflet adevărate opere de artă care ajung în expoziţii interne, dar şi externe.  
Gabriela Ene are 39 de ani şi avea să descopere cusutul tradiţional, în urmă cu ceva ani, când, asemenea multora dintre noi, a căutat pe internet cum se croieşte şi se coase o ie. Doar că informaţiile de atunci au condus-o către o bluză brodată şi nicidecum către ceea ce înseamnă adevărata cămaşă tradiţională. I-a fost recomandat să caute informaţii pe un site care se ocupa de documentarea şi readucerea la lumină a unei zestre pe cât de bogată, pe atât de adânc îngropată, în anii comunismului, de praful uitării şi dezrădăcinării. Sute de planşe cu modele de prin 1900, consideraţi anii „de aur“ ai broderiei tradiţionale româneşti, au fost descoperite, reconstituite, postate şi explicate detaliat pe reţelele de socializare de către Ioana Corduneanu.
Avea să înveţe că IA Ia îşi are elementele sale cu simbolurile cusute într-un anumit fel. Şi că, da, acea bucată de pânză a fost concepută încă din vechime cu toate elementele esenţiale ale existenţei: cerul (altiţa), pământul (zona încreţului) şi apa (râurii de pe mâneci şi piept). Avem cămăşile cu îngrădea, cămăşile drepte, mult mai simple din punct de vedere al broderiei şi cromaticii, considerate ca fiind cele folosite zi de zi, la lucru.
De bogăţia de informaţii s-a bucurat şi Gabriela Ene care şi-a început drumul în această lume frumoasă cu o ie de Prahova. În 2015 se întâmpla. După şase luni de muncă, în 2015, se bucura de prima sa cămaşă tradiţională. Nu a fost perfectă, dar, oare nu din greşeli învăţăm?! 
A acaparat ca un burete toate informaţiile, iar despre priceperea în a broda, nici ea nu-şi explică de unde o are. „Probabil că este vreo străbunică pe undeva pe care am moştenit-o. Mi-au ieşit din prima toate tehnicile de cusătură. Inclusiv ajurul“, ne-a povestit Gabriela.
Când Dumnezeu închide o uşă, deschide undeva o fereastră...
Bucuria Gabrielei şi liniştea sufletească aveau să-i fie tulburate în 2016 când, o săritură într-o piscină avea să-i lase soţul infirm de la piept în jos. Au urmat momente de coşmar pentru tânără. Cu doi copii mici (fata sa avea pe atunci trei luni), cu o datorie zdravănă la bancă pentru o casă abia achiziţionată şi cu marea sa dragoste pe un pat de spital, Gabriela a simţit cum Cerul se prăbuşeşte peste ea. Au urmat lacrimi, gânduri, rugăciuni, a acceptat orice mână de ajutor primită de la cei din jur, în speranţa că Dumnezeu nu-şi va întoarce faţa de la ea. Dacă ar putea vorbi, câte ar spune bucăţile de pânză pe care le-a ţinut în mână în orele de veghe…
Lucrurile s-au mai aşezat între timp. Noua filă a vieţii a primit-o ca atare, soţul său îşi urmează tratamentul şi şedinţele de recuperare. Progresele sunt mici, dar Gabi se bucură că există.
Între terapiile soţului, programul încărcat cu creşterea celor doi copii, Gabriela şi-a găsit refugiu în broderia tradiţională şi Biserică. Aici a îmbrăcat iile realizate de ea, iar privirile admirative ale celor din jur n-au întârziat să apară. Şi pentru că a văzut că există interes pentru această latură a frumosului şi tradiţionalului, Gabriela Ene a pus pe picioare prima şezătoare de la Ploieşti.
A găsit un loc la Biserica „Sfântul Andrei“, din cartierul Cina, şi le-a dat întâlnire tuturor persoanelor dornice să redescopere paşii către rădăcini. I-au călcat pragul şezătoarei zeci şi zeci de persoane. Unele novice, altele adevărate talente, unele care voiau să înveţe pentru a comercializa, altele care-şi doreau să conceapă propriul costum tradiţional, unele care-au plecat, altele care au avut răbdare şi dorinţă de a rămâne.
Este locul unde Gabi se simte în largul său, unde vorbeşte, dar şi unde ascultă, unde cunoaşte fel şi fel de persoane cu poveşti de viaţă interesante. Pentru unele dintre participante, ideea şezătorii în aceste vremuri este o noutate. Pentru altele, însă este un fel de trimitere către copilărie.
A continuat să se perfecţioneze, iar rodul muncilor din anii de şezătoare să fie prezentat lumii întregi. În anul 2018 a iniţiat proiectul „Albina“, fiind expuse în fiecare an zeci de cămăşi lucrate „ca la carte“ de doamnele de la şezătoare. 
Din cauza pandemiei, anul acesta,  expoziţia a fost  on-line şi s-a numit „Omagiu doamnei Brătianu", unde sunt prezentate 60 de cămăşi cusute de doamne, atât din ţară, cât şi plecate în ţări străine şi cu dor de locurile natale. „Anul viitor dorim ca expoziţia să fie la Muzeul Astra din Sibiu, făcându-se demersuri în acest sens, şi sperăm să avem cel puţin 100 de cămăşi expuse.
Cămăşile vor fi selectate şi se vor expune doar cele ce vor îndeplini criteriile proiectului. Momentan avem 60 cămăşi terminate şi 88 ce se află în lucru.
Şezătoare, în ciuda pandemiei, şi-a continuat activitatea în fiecare miercuri, după ora 16:30, la Biserica Sfântul Andrei din Cina, respectând măsurile de rigoare“, ne-a mărturisit Gabriela.
Într-un secol al vitezei, al transformării, în care autenticul pare desuet, protagonista noastră încearcă să ne spună, în felul ei, că un om fără rădăcini va fi doborât de orice pală de vânt. Ale noastre, ale românilor, sunt puternice. Trebuie doar redescoperite şi apreciate: „mă doare sufletul să văd cum decade ţara noastră, cum românii noştri aleg să plece, pentru o viaţă mai bună, pe tărâmuri străine. Avem o ţară atât de frumoasă, pentru care strămoşii noştri au luptat, iar datoria noastră este să o menţinem unită şi prosperă. Iubesc România, iubesc portul popular, iubesc tot ce este românesc şi vreau ca eu să fac ceva ca să rămână moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor mei“.
Un patent pentru...o ie! 
E mândră că e româncă şi se simte norocoasă că are această îndeletnicire, că-şi poate coase singură cămaşa. „Pe 24 aprilie, am terminat o cămaşă de Muntenia - Olt, la care am fost nevoită să mă ajut cu patentul pentru a coase cu bandă de metal, numit tel, făcusem răni la degete, dar am tras tare pentru că trebuia să fie gata pentru expoziţie. Această cămaşă a fost foarte apreciată, o doamnă din localitatea Ozun, Covasna, venind special să o vadă, împreună cu mătuşa şi verişoara ei. Am rămas foarte bune prietene şi frecventează şezătoarea noastră aproape în fiecare miercuri“, ne-a mai spus Gabriela. 
Uşile rămân deschise tuturor celor care vor să obţină un sfat, care vor să cunoască persoane cu pasiuni comune. Totul este gratuit, singura condiţie este ca participantele să vină cu propriile materiale de lucru. 
Cât costă o astfel de piesă vestimentară? Gabriela Ene nu vinde, chiar dacă banii pe care i-ar putea obţine pe o ie i-ar fi atât de necesari pentru cheltuielile pe care le are de acoperit, ţinând cont de situaţia în care se află. Cum şi cât ar putea să ceară pe luni zdravene de muncă?
Oare cât ar trebui să ceară pe ceea ce a lucrat cu pasiune, migală, dăruire, unde a înnodat şi deznodat gânduri, rugăciuni?
Sufletul este oare de vânzare?! Pentru că asta este ia, de sute de ani încoace, o bucată de pânză purtătoare de suflet!
Foto: arhiva personală Gabriela Ene
 
Sursa:CJ Prahova