Toti pentru  Alexandra. O tanara din comuna Brazi are nevoie de ajutorul tuturor
Alexandra este o tânără drăguţă şi zâmbitoare, în vârstă de 18 ani din satul Brazii de Jos, comună Brazi, judeţul Prahova, care este diagnosticată cu Tetraplegie incompletă acută -post mielită transversă cu vezică neutrogena, aceasta fiind imobilizată în scaun cu rotile.
Pentru a putea trăi, Alexandra are nevoie de peste 10.000€ pe an pentru şedinţele de kinetoterapie, pamperşi, aleze, şerveţele umede, tratament şi un aparat numit verticalizator care costă în jur de 10000 lei, iar părinţilor săi, oameni modeşti, le este din ce în ce mai greu să suporte aceste cheltuieli.
Orice donaţie, cât de mică, reprezintă un pas imens pentru Alexadra în lupta pe care ea o duce cu această boală cruntă!
CONSTANTIN ALEXANDRA MARINELA RO11 BACX 0000 0020 8467 3000
Cum a început totul... ne poveste chiar Alexandra.
 
” Heiii, vreau să le mulţumesc tuturor celor ce au fost alături de mine şi părinţii mei şi tuturor celor ce ne-au ajutat negreşit, până acum.
Vreau să fiţi alături de mine şi în următoarea perioadă. Încep un drum lung şi destul de costisitor, la domnul doctor Scarlat Alin, Cristian Vasilescu, SandConfid şi Gabriela Stan. Părinţii mei mă pot ajuta doar moral...
 
Vă sunt recunoscătoare şi mă înclin în faţa voastră‼️
Prietenii, atât virtuali cât şi apropiaţi!
Mulţi dintre voi îmi cunosc povestea..
O poveste care se desprinde câtuşi de puţin dintr-un basm uitat.
În urmă cu 2 ani şi 5 luni, într-o zi de joi dimineaţă aproape normală pot spune, mă trezesc grăbită să mă pregătesc pentru şcoală,dar cum ceasul rău nu vine niciodată singur.. Într-o oră acuzând dureri de cap şi coloană, un moment, avea să-mi ia şi ultimele puteri..
Cele de la membrele inferioare cât şi cele superioare, ajungând să nu îmi mai simt corpul.
Pe lângă disperare, părinţii mei încearcă să solicite ajutorul unei ambulanţe, dar aceasta a ajuns mult prea târziu. După o lunga aventură cu întregul sistem medical,s- a constatat la spitalul de " Pediatrie Ploieşti", neavând doctor neurolog şi negăsind un diagnostic (şi acela căutat pe internet) că " NU ESTE DE COMPETENŢA NOASTRĂ, VĂ FACEM LEGĂTURA CU SPITALUL JUDEŢEAN PLOIEŞTI".
Ajunşi acolo într-o propoziţie deja repetată "Doamnă, nu este de competenţa noastră"...
În strigătul disperat al părinţilor, mama smulge foile din mâna doamnei doctor şi intră peste domnul de la neuro- chirurgie, Soare. Acesta făcându-mi direct legătură cu spitalul Obregia din Bucureşti, spunând cu glas tare şi apăsat, mult prea apăsat " Copilul ăsta moarte în ochii mei, să plece imediat la Bucureşti".
Aventura avea să se termine în noapte, la Bucureşti, intrând pe tratament şi stopând Paralizia. 2 ani.
2 ani de la evenimentul care mi-a întors viaţa pe dos... mi-a furat independenţa şi m-a făcut prizoniera unui obiect, unui scaun cu rotile de când corpul meu nu mă mai ascultă;
2 ani de când am descoperit câtă dramă, suferinţă, răutate, ură, josnicie şi umilinţă există în lumea asta.
Deşi sunt 2 ani, simt totul atât de aproape, atât de proaspăt, de parcă totul s-ar fi petrecut acum 5 minute. Toate clipele critice prin care am trecut le văd, le simt, le aud şi le miros chiar şi acum, după un an.
Văd uşa spitalui pe care ieşea zilnic cel puţin un om cu cearşaf alb pe cap însoţit de două infirmiere.
Pleca, cel mai probabil, trist şi mâhnit pentru că nu mai apucaseră să îşi ia rămas bun de la cei dragi.
Pe aceeaşi uşă intrau zilnic poveşti noi, poveşti care s-au terminat de atunci, dar şi altele, care continuă şi astăzi. Dincolo de acea uşa erau părinţii mei, care stăteau acolo de dimineaţă până seara târziu, aşteptând veştile de la medici şi orele de vizită ca să poată sta cu mine.
Amalgamul de dureri pe care nu le mai simţisem vreodată până atunci împreună cu frică şi disperarea se amplificau cu fiecare zi, şi nu ştiu nici acum ce mă apăsa mai tare: durerea fizică, spaima că nu puteam să respir cum trebuie nici măcar cu masca de oxigen sau disperarea că nu îmi puteam mişca decât ochii.
Aud şi astăzi zgomotul aparatului care îmi urmărea activitatea cardiacă, dar şi ţiuitul care venea de la alţi pacienţi transmiţând că unda de la EKG s-a îndreptat pentru totdeauna.
Mirosul perfuziilor, serurilor, sângelui, cu care mă întâlneam zilnic din oră în oră, încă le simt şi acum şi le-aş putea distinge chiar şi legată la ochi... Cuvinte cu greutate, cu prea mare greutate, dar reale..
Zilele continuau să treacă, dar suferinţa mea fizică şi psihică rămânea.
Încet, încet, cu sprijinul părinţilor şi al celor apropiaţi am început să îmi bandajez şi rănile psihice. Am avut de ales între a renunţa, a mă complace, în final ajungând, probabil, a-mi depăşi limitele şi a-mi găsi singură oportunităţi.
Am ales să mă autodepăşesc şi să construiesc ceva. Am înţeles că dacă eu nu fac ceva pentru a mă salva, nimeni nu o va putea face în locul meu.
Am înţeles că atunci când îmi este greu trebuie să nu mă las bătută, ca mai apoi să îmi fie bine.
Am înţeles că milioanele de lacrimi pe care le-am vărsat nu vor întoarce timpul înapoi şi nici nu mă vor vindeca. Sunt momente în care simt că îmi cade cerul în cap, dar tot atunci parcă mă văd în faţa mea, în picioare, întrebându-mă “Haide, doar atât poţi?”, iar atunci îmi adun toată forţa şi realizez că pot şi de data asta mai mult.
2 ani de voinţă, de putere şi progrese.
2 ani în care am uitat să facem diferenţa dintre noapte şi zi, 2 ani în care "nu pot" s-a transformat " încă 5 beţe, încă 3 ridicări, haide, haidee, trage!
Am ales să văd şi partea bună a lucrurilor. Am ales să-i mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat doar cu atât, pentru că da, se poate şi mai rău.
Am ales să mă bucur de faptul că văd, aud, vorbesc, interacţionez, am rămas cu amintiri, am părinţii aproape care sunt mâinile şi picioarele mele, care mă iubesc necondiţionat şi mă sprijină, am ales să mă bucur de faptul că EXIST.
Am ales să trec peste toate umilinţele şi barierele pe care societatea mi -le oferă zilnic, pentru că am avut neşansa de a mă naşte într-o ţară în care este mai cumplit să te lupţi cu sistemul şi este mai grea umilinţa pe care eşti obligat să o suporţi decât boala/traumatismul cu care te lupţi deja îndepărtăm şi ne continuăm viaţa după principiul “Ferească Dumnezeu, bine că nu mi se întâmplă mie!”
 
Cei care doresc să o ajute pot dona în contul bancar de mai jos:
CONSTANTIN ALEXANDRA MARINELA
RO11 BACX 0000 0020 8467 3000
 
Alte detalii pe grupul de facebook:https://www.facebook.com/groups/3594138627306079
 
 
Material realizat de: CRISSU ŞI FRATELE TASE