MI (MIRELA DIDEI). Totul despre ea si aparitia la Romanii au talent
 
 
MI (MIRELA DIDEI) este una dintre cele mai bune voci feminine şi rebele artiste din România respectiv o prietenă de a site-ului nostru.
Deşi timpul nu-i prea permite,MI ( MIRELA DIDEI ) ne-a vorbit despre viata ei dar si despre aparitia in  show-ul” Românii au talent”, de la Pro TV.
 
GABRIEL DIMA:
Bună. Ce a făcut MI în cele două luni de” carantină” -situatie de urgenţă?
MI:
Vă Îmbrăţişez cu drag din nou!
     În “carantină” - stare de urgenţă... am mâncat, am muncit pe unde am avut ocazia ca să mă pot sustţine financiar, am dormit, am făcut curat, am râs, am plâns, am făcut tot ce facem cu toţi de obicei.
 Din propria rutină nu cred că ne poate scoate nimeni şi nimic atâta timp cât nu acordăm putere unor factori externi nouă. Important e ca în rutina noastră să avem obiceiuri benefice nouă şi celor din jurul nostru În egală măsură.
      E adevărat că am stat mai puţin în Soare sau că am respirat mai puţin oxigen, dar ne echilibrăm într-un fel, pentru că am avit ocazia să fac şi alte lucruri frumoase cu care să mă încarc pozitiv cărora altă dată nu le-aş fi acordat atenţie.
 

Cine este MI (MIRELA DIDEI). (autobiografie)
 
Vezi video AICI : https://youtu.be/VSeiMod0vKA
 Mi (Mirela DIDEI): "Mi- THE LAST BUTTERFLY -Story
 
Este producator, membra in Uniunea Compozitorilor, detine un master In marketing pe stategii de marketing, cant-autor ,etc.
Născută la data de 10 Februarie 1979 în Bucureşti. Am îmbrăţişat arta de mică, chiar înainte de a merge la scoală.
De la vârsta de 5 ani am început să studiez baletul.
Este destul de greu pentru un copil să înţeleagă de ce el trebuie să facă ce alţi copii nu fac în jurul său. Am ales sa mă" joc altfel"... deci, să mă bucur altfel, să mănânc altfel, să mă port altfel, să fiu altceva decât familia, prietenii si mediul în care m-am născut din dragoste pentru artă.
Cu alte cuvinte, "m-am născut de ziua mea" (gluma sau nu prea).
M-am născut într-o familie "normală, "fară artişti/oameni care ar fi putut înţelege comportamentul meu,cam asta a fost partea cea mai grea, lipsa de înţelegere.
I-am iubit si îi iubesc şi pe ei, in egală măsură, dar îmi era greu să fiu ca ei, să gândesc ca ei, să mă bucur de aceleaşi lucruri, să mă supăr la fel, s.a.m.d... îmi era cam greu să exist, dar lăsând drama la o parte pentru ca sunt un om vesel, am sa dau un mic exemplu” comic":
Tatăl meu, maestru bucătar, alături de alţi specialişti în domeniu, iar mama o îndrăgostită de tata şi tot ce făcea el, respectiv mâncare.
Eu, mica balerină în devenire, mergeam acolo unde primeam sfaturi pentru a-mi susţine mai departe cariera artistică, de genul:” Să nu mănânce din aia, să mănânce aşa, ai voie atât, ai cam pus câteva sute de grame, trebuie să ai grija sa le dai jos... eşti bună, puternică, frumoasă, poţi...".
Apoi mă întorceam acasă, unde apărea genul de discuţie:” Aoleu mamă... eşti cam palidă şi ai slăbit, dacă nu mănâncă"bine" (în concepţia lor, tradiţional, total nesănătos în mintea mea), ai să îmbolnăveşti!
Eşti slabă, obosită, nu poţi..." Ai mei mi se păreau oameni frumoşi, drăgăstoşi, grijuliu unul faţă de celalalt, dar cum "ce e prea mult, strică"... totul era un fel de "a mă lupta cu morile de vânt”, încercând să "împac varza cu capra”. 
Aşa cum iubesc totul in jurul meu, aşa şi toate artele mi se par frumoase şi interesante de abordat. Mi-am dat seama ca la un anumit nivel ele se conectează şi completează. Îmi place foarte mult să dansez, dar să dansezi, să te mişti fară muzica, adică fară melodia sau sunetul care poartă mişcarea... atunci am înţeles că dacă nu studiez sau fac şi muzică, rămân fară ceea ce-mi susţine placerea de a dansa.
Aşa că, deşi ai mei m-au dat la o şcoală normală, în cartier, la colţul bocului, cât mai aproape de casă, cum obişnuia toată lumea, să fie mai uşor; eu în toţi cei patru ani de generală, cu ajutorul bunicii mele, m-am pregătit de examenul de intrare într-un liceu de muzică şi coregrafie.
Liceul “Dinu Lipatti” era singurul din Bucureşti şi singura mea opţiune având în vedere că ai mei nu ar fi fost de acord ca eu să merg în alte oraşe şi să locuiesc la internat. Bunica mea, o persoana care iubea tare mult copiii, mi-a susţinut aceasta bucurie de a merge într-un loc de pregătire pană când eu mi-am obţinut autorizaţia de a călătorii singură.
Am avut parte de profesori minunaţi.
Pentru mine a fi profesor este mult peste ideea de a avea o meserie, iar scopul lor este divin.
Acum ţin să menţionez minunatele doamne profesoare Tamara si Cornelia care m-au pregătit pentru mult aşteptatul examen în cadrul Rapsodiei Romane (4 ani) Ura! Felicitări! Am reuşit... Dar destul de greu de rezistat in alte condiţii, decât cele care ar trebui sa te susţină fizic, moral şi material sau în toate felurile, dar cu multă muncă pasiune şi dragoste pentru ceea ce faci, reuşeşti să treci peste lipsuri şi greutăţi.
Am fost fericită alături de profesoara mea de pian, Bianca, care timp de trei ani m-a învăţat cum să ating un minunat instrument, pianul.
Cu câtă forţă, blândeţe, eleganţă, delicateţe, rapiditate, uşurinţă, încredere şi dragoste trebuie să te porţi, ca el, sunetul să fie bine purtat/auzit .
Am avut ocazia să întâlnesc o mare doamnă a dansului contemporan, pe  Adina Cezar şi sa fac parte din elevii instruiţi de dânsa în cadrul Teatrului Evreiesc, alături de colegi de apreciat, cum ar fi Răzvan Mazilu.
Am avut posibilitatea să studiez Istoria Muzicii şi a Dansului, să ascult poveşti frumoase şi lecţii de viaţă,să mă conectez la sentimentul pe care l-a avut fiecare mişcare a unui dans dintr-o anumită perioadă de timp sau zonă culturală. Toate mi-au plăcut.
Cu veselie tropoteam cu pantofii de Românesc, cu eleganţă îmi susţineam fusta la Dans Istoric, atunci când făceam un"reverance" şi toate cu drag...
Insă lumea mea de poveste s-a dărâmat ca un puzzle atunci când"a trebuit" să renunţ pentru că nimic şi nimeni nu mă mai susţinea, iar eu eram prea mică şi supărată, iar din acest motiv am pierdut toată energia, bucuria care m-ar fi ajutat să merg mai departe.
Eu nu am vrut să accept ideea oamenilor de maturizare, făcând lucruri serioase sau concepţiile majorităţii.
Nu am putut înţelege, de ce atunci când eşti mică, cânţi, dansezi, ţi se ridică fusta atunci când te învârţi, ti se vad chiloţeii sau nimic nu contează şi oamenii din jurul tau te privesc cu drag, te aplaudă, se bucură cu tine, iar atunci când eşti mare "e urât să faci asta, e vulgar sau eşti neserios”, însoţit de replici de genul: "Ar trebui să-ţi îndrumi copilul spre un liceu normal, copilul tău e deştept, capabil să înveţe o meserie sau să studieze ceva serios" sau "Asta e educaţie? Ce o să se aleagă de fiica ta. Are să ajungă o dansatoare ?
Ce o să zică părinţii băiatului ăla care..."?
Acum mi s-ar părea nostim, as rade, aşa cum razi când auzi un banc, indiferent ca e prost sau bun.
Atunci mi s-a părut dramatic, am suferit. Să nu credeţi că lumea din jurul meu s-a schimbat. Nicidecum...
Eu una sunt la fel de plina de dragoste, pasiune şi bucuria de a împărtăşi toate lucrurile frumoase pe care le stiu şi le pot face.
Viaţa între timp, pentru ca mi-am dorit atât de tare, m-a dus în direcţia în care indiferent cât am suferit, mi-a arătat care sunt adevăratele valori morale şi că meritam tot respectul, aprecierea si dragostea pentru ceea ce suntem şi că fiecare avem scopul nostru în Univers.
Aceasta este una dintre poveştile mele de viaţa care m-au făcut sa creez acest moment.
Nu este singurul mesaj divin pe care îl primesc de la fluturi ca fiinţe de lumină.
Poezia se numeşte ”THE LAST BUTTERFLY”, dar textul este scris în limba româna.
Am decis să păstrez titlul piesei lui Vodkah, a carei coloană sonoră am folosit-o să scriu poezia pentru ca am fost uimită sa aflu cum se numeşte abia după ce am scris-o. (obişnuiesc să ascult muzică în timp ce scriu)
     
Consider că este o conexiune frumoasă ce merită împărtăşită... Şi juriul a reacţionat la fel ca în copilăria mea şi asta port în minte la orice vârstă m-aş afla, însă sufletul meu de fluturaş... care trăieşte în adevăr cu dragoste şi pasiune este liber şi respectă libertatea de exprimare.
Am ales să prezint aceasta poezie la “Romanii au talent” pentru că a fost, în primul rand o ediţie dedicată în mod special copiilor talentaţi de “un 10 perfect” a fost sloganul acestui sezon, respectiv 10; apropos sunt născută pe data de 10, după cum am precizat la început...
Am fost invitată în această emisiune şi de obicei atunci când pot, deşi nu eram prea pregătită sau într-o stare prea bună, nu refuz pentru că stiu că nimic nu se poate întâmpla fară voia lui Dumnezeu.
       Nu am intrat în acest proiect să câştig un concurs pentru că nu cred în competiţie sau să demonstrez ceva.
Am înţeles că juriul nu a fost în asentimentul meu. Sunt obişnuită...:))
        După cum v-am povestit, stiu ce inseamnă să dansezi, am studiat 11 ani coregrafia si aş fi putut să prezint un moment de calitate din acest punct de vedere sau să mă dezbrac mai mult, chiar de tot...:)))... dacă aş fi vrut să vadă lumea cât bine arat sau cat de senzuală sunt.
        Mi-am dorit ca accentul să fie pus pe mesajul transmis către oameni si In atenţia şi sprijinul celor care au crezut ca şi mine, atunci când eram mică, într-o lipsă de ceva ce te poate susţine să-ţi împlineşti viaţa/bucuria.
       Am scris această poezie pentru toţi cei care cred în lipsa Dumnezeului din ei şi îl recunosc sau regăsesc doar în afara lor.
Pentru cei care se simt neputincioşi şi trişti din cauza unor lipsuri cum ar fi: o jumătate, un picior, bani, o familie, sănătate, un copil, o casă, etc.
         M-am bucurat că am avut onoarea să fac parte din acest proiect şi m-am simţit susţinută, având în vedere că au fost o mulţime de exemple alături de mine care au reuşit să-şi împlinească visurile indiferent de condiţie, vârstă sau statut social.
        Mi-ar fi plăcut ca mesajul să fie publicat într-un alt format şi în întregime, adică toată poezia, dar probabil că asta este treaba mea sau viitorul meu proiect ca si producător.
        Stiu că anumite persoane cred că m-am înjosit sau că m-am dus acolo “ca să mă fac de râs” - după cum au reacţionat, mi-au scris sau chiar mi-au reproşat.
Este părerea lor şi o respect, însă eu cred că sunt TOT ce trebuie să evoluez, învăţ şi mă bucur de ceea ce sunt, iar zâmbetul meu a fost este şi va fi pur si sincer din suflet.
GABRIEL DIMA : Un mesaj pentru fanii tai si cititorii Info Ploiesti City.
MI : 
Este o formă de salut şi recunoştinţă în acelaşi timp, mulţumiri că ne-am“cunoscut”.Namaste