Amelia Vlădescu, de la psihologie la proză pshiologica de dragoste
Amelia Vlădescu este din Bucureşti şi scrie proză pshiologica de dragoste.
Absolventă a Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii Bucureşti (în 1997) a scris primul roman în anul 2017, iar în 2018 l-a publicat sub imboldul maestrului Puşi Dinulescu, volumul numindu-se” Iluzia unei iubiri interzise.”
 
” Despre mine, Amelia Vlădescu:
 
Scrisul pentru mine este o unealtă pe care o şlefuiesc în fiecare zi, cu fiecare rând, cu fiecare cuvânt. Este o modalitate de a-mi testa limitele, de a vedea cât de bine pot pătrunde în inima cititorului şi cât de profund. Este un fel de a spune celor din jur ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce-mi doresc. Fiecare om are o poveste. Fiecare om e o poveste. Frumuseţea ei constă în trăire, dar şi în expunere şi naraţiune. Încerc prin scrierile mele să fac inimile să vibreze, minţile să rătăcească printre rândurile aşternute, sufletul să tresară, iar oamenii să-şi dorească să iubească cu adevărat.
 
Primul roman l-am scris în 2017, iar în 2018 l-am publicat sub imboldul maestrului Puşi Dinulescu; Iluzia unei iubiri interzise. Încurajările mentorului mi-au deschis aripile, iar în 2019 am scos la lumină al doilea roman; Pactul cu destinul, care a primit o cronică laudativă din partea criticului Cătălin Pilly.
În anul 2020 m-am înscris la concursul de proză şi poezie Ana Podaru, unde am obţinut locul întâi pentru proză scurtă. Am scris 15 proze, iar în septembrie 2020 am apărut în revistă de cultură Cervantes.
Încerc să cuprind toate aceste proze în volumul următor; Echilibrul destinelor.
Am primit invitaţia de a scrie în alte două reviste; ale scriitorului George Călin şi George Terziu.
Sunt pasionată de scris, citit, pictură, echitaţie muzică. Am absolvit psihologia în 1997 în cadrul Universităţii Bucureşti.
 
Încerc să trec prin viaţă lin, demn, asemeni unui porumbel, depăşind limitarea gândului prin propriul zbor. Îmi iubesc neamul, viţa şi gura mea de Răi din care a crescut copacul cu rădăcina vieţii.” a povestit (în exclusivitate) pentru www.infoploiesticity.ro, autoarea.
 
Ce care doresc să-i citească cărţile o pot contacta prin mesaj privat, pe contul său de facebook:
 
BLESTEMUL IUBIRII
          De AMELIA VLĂDESCU
Partea a doua
...
Pe Mara a răscolit-o atât de mult trama prin care a trecut, încât nimic nu i-a mai trezit sensul vieţii. Se afunda în muncă până la epuizare. Ajunsese cumva în Iad, ba chiar se obişnuise acolo, dar o mână a tras-o afară sincronizând-o cu realitatea. Rămăsese aninată, suspendată cu gândurile în cadrul static al acelei nopţi de august. Dumnezeu a binecuvântat-o cu o făptură minunată, cu o fetiţă. Claudia adusese lumină într-o zonă întunecată a minţii Marei, prin surâsul cald şi benevolent pe care i-l dăruia ceas de ceas, îndulcindu-i existenţa, ajutând-o să nu se clatine, să nu cadă, să meargă mai departe.
Au trecut toamne, ierni, primăveri şi veri. Paradoxal totul rămăsese pustiu şi durea în sufletul Marei. Nimeni n-a văzut-o zâmbind vreodată. Rămăsese de ea doar umbră, ce-i vieţuia umblând brambura alături de ea, de la câmp acasă şi invers, asemeni unei năluci printre oameni.
Viaţa lui Gheorghe s-a schimbat radical. Măcinat de îndoială, căci nu aflase adevărul niciodată, s-a refugiat în băutură, aceasta fiindu-i singura alinare. Surmenat, se trezea din somnul vâscos ducându-se la muncă adesea pe două cărări. Îşi achiziţionase un joagăr electric, care îi înlesnea munca, dar îi dădea adesea bătăi de cap. Trebuia centrat în şuruburi pentru a nu permite jocul maşinăriei. Uita întotdeauna acest amănunt, nu mai era meticulos, făcea treaba în dorul lelii. Nu mai avea chef de muncă ca altădată. Se lăsase pe tânjeală. Într-o dimineaţă a primit o comandă. S-a grăbit s-o predea cât mai repede, apoi să plece la cârciumă. N-a fixat şuruburile, iar joagărul în turaţia sa, a zburat pur şi simplu în gâtul lui Gheorghe, decapitându-l pe loc. Un destin crunt, oprit la jumătatea vieţii a avut scris.
Divinitatea, karma, destinul, nu se ştie cine, i-a dat palme grele Marei, trezind-o din afundarea în care se aruncase cu şase veri în urmă şi nu reuşea să iasă la liman.
A rămas singură cu doi copii. I-a crescut cu grădina de legume şi munca câmpului. Pe băiat l-a înscris la o şcoală profesională. Nu prea îi plăcuse cartea. Însă a devenit un bun meseriaş. Mecanic auto. Moştenise vrednicia Marei. Mai tot timpul îl petrecea în atelier. Câştiga foarte bine. În trei ani îşi deschisese propria afacere.
Faţă însă, Claudia, avea alte lumini în ochi. Ale cunoaşterii. Venite din cotloanele minţii. I-a plăcut să studieze. A urmat liceul teoretic din Bucureşti devenind învăţătoare. A stat în gazdă la sora Marei, Cateluţa, fiind strict supraveheată de aceasta. Ca o pasăre în colivie a stat în cei patru ani în capitală. În primul an de la absolvire a fost repartizată în satul vecin. Acolo se eliberase un post. A susţinut concurs, fiind singura care a obţinut catedră. Mulţi părinţi îşi înscriseseră copiii la ea, chiar dacă pentru acest lucru trebuia să-şi trezească micuţii mai devreme cu un ceas. Claudia era un izvor nesecat de dăruire şi bunătate pe care o oferea copiilor însetaţi de cunoaştere.
Îi lua de mânuţe plecând cu ei în grup în vâltoarea intemperiilor; ploi, ninsori, viscol, caniculă, dăruindu-le din tainele învăţăturii, căci doar acestea puteau tămădui şi vindecă sufletul şi mintea.
Moştenise gingăşia Marei.
Suplă, delicată, cu ochii negri migdalaţi, nas cârn, părul negru şi bogat prins în două codiţe, un copil între copii. O strigau aproape toţi domnişoara, chiar şi sătenii, nu doar copiii.
Începuseră să-i dea târcoale flăcăii din împrejurimi, s-o însoţească pe drum la întoarcerea de la şcoală, să-i care geantă cu materialele didactice.
Rămânea în sufletul fiecăruia, cu zâmbetul natural şi gropiţa din obrazul stâng-care deschidea lacătul fiecărei inimi-ce îl dăruia în semn de mulţumire flăcăilor ce o priveau admirativ.
Însă ei începuse să-i placă un băiat cu ochii albaştri.
Lângă el, Claudia se simţea transformată total. Vorbeau aceeaşi limbă doar de ei înţeleasă, i se aprindeau scântei în ochi doar când îi atingea mâna, dorind s-o ajute cu geanta, scânteile se transformau în jăratec când rămâneau singuri, îi dădea acea stare de sublim la care orice fată visează în cel mai profund sens. Hm! Prima iubire. Plutea Claudia. El era prinţul ei. Conştientă de profunzimea sentimentelor, a hotărât să-l prezinte familiei.
L-a luat de mână în prima duminică după sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, cu zàmbetul cel mai suav ce pornea din bucuria lăuntrică ce-i iradia fiinţa, l-a aşezat în faţa Marei prezentându-l:
- Mama, el este Andrei, băiatul de care m-am îndrăgostit. Cu el vreau să mă căsătoresc.
Mara s-a îngălbenit. A întins mâna către Claudia, galbenă ca o lumânare, a cărei flacără se putea stinge la primul suflu al fetei, a apucat-o de umeri scuturând-o ca dintr-un vis, bâguind cuvinte ininteligibile.
 Îi era teamă că va muri chiar în acel moment şi nu va apuca să spună secretul ce îi tulburase existenţa.
- Nu! Nu el, fetiţa mamei! Este fratele tău.
Pentru câteva secunde a crezut că se află în faţa lui Ilie.
Aceiaşi ochi, acelaşi chip, aceeaşi statură.
Nimeni nu putuse dezlega pe pământul Marei, ce se legase în cerul ei până atunci. Nimeni. Doar Claudia. Ea îi deschisese cerul, ea i-l închisese.
- Nu te pot ierta niciodată, mamă, pentru ce ai făcut!
- Iartă-mă, fetiţa mea! Mă va judeca Dumnezeu. Tu doar iartă-mă! Atât îţi cer.
Claudia a plecat în ziua aceea la Bucureşti, la sora Marei, iar de acolo în Olanda la verişorii ei.
Nu s-a mai întors niciodată acasă. Nu şi-a văzut mama de cincisprezece ani.
 Andrei a plecat în Spania. N-a mai dat niciun semn de viaţă de atunci.
Se spune că, toate lucrurile sunt orânduite în cer cu mult înainte de a ne naşte, de a veni pe acest pământ. Dar uneori orânduiala aceasta este tare sucită, iar căile Domnului tare încurcate mai sunt.
Poate că, aşa a fost lăsat scris ca... iubirea adevărată să vină la pachet cu suferinţa, deşi Sfântul Augustin spunea că: " Răul nu există. E pur şi simplu o absenţă a binelui".
În sătucul sub formă de stea, aşezat pe albia râului Neajlov, o mamă îşi aşteaptă încă copila.
 Iese la poartă, sprijinindu-se în baston, îşi pune mâna streaşină la ochi, îşi şterge o lacrimă apărută din tainic cotlon de suflet, priveşte în zare şi cheamă şoptit:
- Claudia, iartă-mă, puiul mamei!