Nu lăsa lipsa timpului să îţi scurteze viaţa. Mergi la control. Dramă a celor bolnavi de TBC.( Scrisoarea emotionanta a unei cititoare ) . De curand am primit pe adresa de e-mail o scrisoare emotionanta din partea unei cititoare a site-ului nostru.

O scrisoare care reda emotionant drama bolnavilor de TBC .

Scrisoarea integrala :

“ Mă gândesc că cineva va trebui să o facă şi pe asta, să citească scrisoarea mea.

Oare ce simte în adâncul sufletului cel ce citeşte scrisoarea? Poate că se gândeşte să nu se infecteze cu TBC de la mine, dar eu am murit, la fel şi TBC-ul.

Poate nu îi este uşor să facă acest lucru, poate i se pare o prostie sau poate că nu...

Singura persoană care mi-aş fi dorit să o citească e mama dar cum ea nu este în viaţa sper să o citească cineva care a ţinut cu adevărat la mine.

Dragii mei prezenţi la înmormântarea mea, cum bine v-aţi dat seamă am murit. Nici mie nu-mi vine să cred. TBC-ul mi-a venit de hac!

De necrezut dar totuşi adevărat. Tuturor ne vine vremea.

Ştiu că pe aici sunt şi persoane care au venit la înmormântarea mea din pură curiozitate şi am un mesaj: “ieşiţi afară “(pentru aceasta vorbă îi voi da socoteală lui Dumnezeu dar urăsc oamenii falşi).

Nu vă gândiţi că vă las averi sau lucrurile mele sau poate laş dar cui merită. Mare lucru nu am, decât un teanc de pastile pe care le luăm pentru a trata TBC-ul.

Ştiu că totuşi sunt şi persoane care suferă cu adevărat şi care m-au iubit mult, să nu plângeţi căci spiritul meu va fi alături de voi mereu şi cu siguranţă pe lumea cealaltă va fi cum am visat mereu.

Am fost trădată des de viaţă, de oameni, m-am luptat cu toate şi am rezistat întreaga mea viaţă dar iată că am obosit, trebuie să mă odihnesc. Această boală a fost destul de obositoare.

Nu sunt perfectă, am făcut şi rele, am greşit, poate că acum conştientizez că am fost prea strictă cu propria mea viaţă de aceea vă rog să iubiţi viaţă până nu e târziu şi să nu lăsaţi sănătatea pe ultimul loc. Eu nu mi-am cercetat sănătatea decât când a fost prea târziu.

Uitaţi de ură, de răutate şi încercaţi să vă uniţi, viaţa e scurtă şi moartea e dureroasă.

Da, acum, îmbrăţişaţi-vă, faceţi asta pentru mine. Haideţi, fără grijă, nu vă veţi infecta cu TBC... totuşi ca să fac o glumă, după înmormântarea mea fugiţi repede la un medic pentru un control de rutină.

Încercaţi să vă împăcaţi, ştiu că pe aici sunt şi persoane supărate una pe cealaltă, daţi-vă mâna şi zâmbiţi.

Viaţa asta e destul de grea şi nu avuţiile contează ci iubirea dintre semeni, toţi avem o misiune pe acest pământ până în clipa în care murim.

Începând de mâine încolo încercaţi să vă gândiţi puţin la voi, lăsaţi ritmul alert al vieţii, uitaţi de datorii, supărări şi gândiţi-vă la viaţa voastră, meditaţi, respiraţi adânc şi gândiţi-vă dacă aţi fost fericiţi în viaţa voastră şi ce lăsaţi în urma voastră.

Nu vă oblig să purtaţi negru după mine, multe datini sunt date de la babe, puteţi după înmormântare să îmi aprindeţi o lumânare şi să vă rugaţi pentru mine căci voi vedea în sfârşit cum e pe lumea cealaltă, voi plăti pentru faptele mele.

Acu sunt încă printre voi dar în curând nu voi fi dar nu aveţi grijă căci într-o zi ne vom întâlni pe lumea cealaltă toţi.

Oare cum o fi acolo? O fi alb şi frumos? Oare Dumnezeu îmi va răspunde la toate întrebările?

Oare acolo e linişte? Oare acolo nu sunt lacrimi?

Nu am vrut să mor, nu urăsc moartea, e dată de Dumnezeu, dar nici nu-mi face plăcere. Eu nu am avut grijă de sănătatea mea. Tot timpul eram preocupată de alte lucruri, îmi pasă mult ce spun oamenii, ce haine îmbrac.

Am descoperit boală la sfatul unui doctor care mă examinat şi mi-a făcut un control auzind că eu şi toamna  şi iarna dar şi vara tuşeam întruna. Plămânii mei erau terminaţi.

Ar fi trebuit să încep tratamentul de mult timp dar eu nu am ştiut de această boală.Ar fi trebuit să fac controale dese dar mie nu mi-a păsat. Habar nu am cum m-am infectat, nimeni din familia mea nu are această boală.

Când am aflat că am TBC am făcut o glumă către medic de parcă era şi cazul. Să vă spun un secret? La început nu mi-am dat seama de gravitatea problemei.

Am stat internată în spital timp de două luni dar am trăit calvarul vieţii.

Condiţiile din spital erau groaznice şi medicamentele injectabile multe şi dese mă topeau pe picioare.

Cu toate astea am rezistat deşi a existat un moment în care mă gândeam de ce naibii am boala asta pe cap când am atâtea de făcut.

Ştiu! Nu m-am lecuit nici în ultima clipă.

După terminarea tratamentului mă simţeam perfect, după ce am am realizat ecografia la plămâni am aflat că plămânii mei erau vindecaţi.

Am plecat acasă însă nu m-am lecuit de relele obiceiuri, mi-am văzut în continuare de proiectele mele măreţe.

Totul părea în regulă însă într-o zi am aflat că boala a recidivat, atunci mi-am dat seama că sunt o fiinţă umană mizerabilă şi că merit ce se întâmplă, nici în al 9-lea ceas nu am avut grijă de sănătatea mea.

Sinceră să fiu de data aceasta situaţia începuse să mă îngrijoreze.

M-am internat iar în spital şi din câte am înţeles situaţia era gravă, plămânii mei nu se prezentau bine.

În 6 luni slăbisem mult, aveam imunitatea slăbită, nu eram nici umbră a femeii de cândva.

M-au externat, în sfârşit eram acasă dar mă simţeam rău, transpirăm mult, ajunsesem o umbră.

Faptul care mă alarmat era că atunci când tuşeam îmi curgea mult sânge. Oricât de mult am luat eu toată viaţa necazurile în râs, de data această glumă se îngroşase.

Mă simţeam foarte rău când a venit medicul acasă să mă consulte dar am încercat să disimulez.

Medicul mi-a dat o o veste surprinzătoare. Sunt însărcinată!

Nu puteam să mă simt fericită deoarece ştiam că în această situaţie nu puteam avea copil.

Într-o noapte de sâmbătă am început să mă simt foarte rău, am fost dusă de urgenţă cu salvarea la spital iar dacă cineva vă citeşte acest bileţel înseamnă că până la urmă am murit. Simţeam un fior împreună cu o senzaţie rece pe şira spinării iar de durere nu pot vorbii, simţeam că ochii îmi ies din cap şi toate oasele prin piele.Şi eu credeam că puteam învinge şi moartea.. ce prostie!

Mi-a părut rău când am plecat dintre voi, o lacrimă mi să scurs după obraz. Ştiu că am cunoscut iubirea oferită de un bărbat, am iubit, am greşit, am sperat să fiu fericită nu ştiu dacă am reuşit dar ştiu că am iubit din suflet şi voi iubi şi după moarte.

În urma mea vor rămâne oameni, lucruri ale mele, realizări, lucrurile materiale împărţiţi-vă cum vreţi dar corect că altfel va bântui.În rest duceţi realizările mele mai departe şi amintirea mea.

Cu siguranţă va rămâne în urmă cineva care a trăit zi de zi cu mine şi va suferi mult, încercaţi să consolaţi.

Ştiu că am avut o misiune care poate nu am înţeles-o complet dar poate pe lumea cealaltă voi înţelege.

Sper să pot ajuta pe unii dintre voi căci sunteţi rătăciţi, derutaţi şi asta va împinge să faceţi rele.

Tu cel care citeşti acum ridicaţi privirea spre cei care te ascultă, nu vreau să-i plictisesc, am rămas aceeaşi femeie sentimentalistă şi profundă chiar şi după moarte.

Ştiu că rândurile şi faptele mele nu le-au înţeles toţi întotdeauna dar încercaţi să nu judecaţi.

Nu disperaţi, moartea este ceva natural.

Aş vrea acum să văd ce este în ochii voştri căci ochii sunt oglinda sufletului.

Sper că nu m-aţi îmbrăcat în negru, ştiţi că urăsc negru, urăsc întunericul, urăsc tot ce e negativ, sper că port o rochiţă dacă nu colorată măcar albă şi sper că sunt aranjată, mereu mi-a plăcut să mă aranjez când eram în viaţă. M-aţi dat cu ruj? Nu, foarte bine, nu prea iubeam eu rujul. Dar sper că am o coroniţă frumoasă pe cap de flori şi sunt dată cu puţină pudră.

Dacă v-am făcut rău îmi cer iertare iar cine mă iubeşte să vină la mormânt şi să şteargă crucea de praf şi frunze uscate şi să ude cu lacrimi, eu voi aprecia.

Trăiţi-vă viaţa în continuare, nu suferiţi, gândiţi-vă la ce aveţi de făcut în continuare, trăiţi frumos şi corect.

Mie frică de întuneric, d-aia sunt încă printre voi, nu vă fac rău. Mie frică de sicriul rece, mie frică de necunoscut. Mereu mi-a fost frică.

Nu am vrut să mor, aveam atâtea planuri. Nu ştiu dacă le-am împlinit pe toate.

Am fost mereu un om care ia plăcut să îşi aşterne gândurile pe hârtie, să îşi manifeste iubirea deşi oamenii nu au înţeles-o.

Am fost cinstită şi corectă şi poate pentru asta voi fi răsplătită dar plec tristă căci nu mi-am trăit viaţa pe deplin şi nu prea m-am îngrijit de sănătatea mea. Mereu m-am gândit la ce să fac, cum să fac corect.

Toţi murim, copii, bătrâni, tineri, genii sau oameni de rând, bogaţi sau săraci.

Mi-am trăit viaţa într-o melancolie a sufletului meu, viaţa mea a fost o baladă iar eu propria autoare.

Ştiţi cât îmi plăcea să scriu.

Nu am fost prea fericită dar am iubit viaţa.

Nu ştiu dacă mi-am împlinit toate visele, dacă ar fi fost aşa plec fericită dar ştiu că am luptat pentru ele.

Mi-am dorit să mor de bătrâneţe dar iată că nu este după noi, habar nu aveţi cum veţi muri fiecare din voi.

Dacă am murit rău nu vă speriaţi, poate a fost vina mea, poate am avut păcate sau aşa a fost scris, nu vă speriaţi.

Poate că am ajuns să mă văd acolo unde îmi doream (o femeie de succes), poate mor ca o cerşetoare sau un om simplu care şi a dedicat viaţa pentru familie, nu se ştie, trăim după destin.

Noi oamenii vedem totul într-un fel, Dumnezeu judecă altfel.

Chiar dacă vă înfricoşaţi sau nu de moarte ea va veni, în diferite moduri, după fapte, după destin dar va veni. Trăiţi din plin, asta am dorit şi eu dar nu ştiu dacă am reuşit.

Sper să las ceva în urmă (măcar amintirea sufletului meu bun) şi dacă pe aici sunt şi oameni care nu m-au înţeles, nu mai contează.

Poate nu am avut pe nimeni când am murit şi am murit printre străini uitată pe undeva, poate familia nu mă iubit sau poate nu am avut prieteni să mă jelească, totuşi cineva trebuie să existe chiar şi un străin să mi aprindă şi mie o lumânare şi să citească această scrisoare.

Oare cum sunt înconjurată acum? Poate am familia, cunoştinţe care mă  plâng. Nu ştiu, nu văd. Mi-ar plăcea să fie aşa.

În primul sfert din viaţa mea am trăit numai în singurătate şi boala şi totuşi deşi toată lumea mă trădase şi părăsise eu îi iubeam în continuare.

Îmi amintesc de dragi mei părinţi, of cât m-au ajutat.

Puiule care eşti acum aici, nu plânge, dacă mă iubeşti cu adevărat eu voi avea grijă de tine, dacă mă urăşti iartă-mă. Ştie ea cine e acea persoană. E persoana care mă iubeşte cel mai mult.

Iubiţi-vă familiile, iubirea e tot ce contează.

Eu deşi eram chinuită de boala şi trăiam în singurătate aveam puterea să vă luminiţa de la capătul tunelului, să fac ce îmi place. Am rezistat.

Tot ce mi-am dorit şi eu este o familie. O viaţă. Închisă în aceea casa eram deja moartă, aveam sufletul mort.

Îmi doream o viaţă. Nu ştiu cât am reuşit să îmi împlinesc toate visele.

Nu mai sunt singură, nu mai mă chinuie nici boala. Acum sunt cu Dumnezeu.

Nu mai am putere, aceea luminiţa o văd... e treabă adevărată cu luminiţă. Eu sper să fiu bine. Plec cu regretul că am avut o viaţă chinuită cel puţin primul sfert din ea dar voi fi răsplătită pentru toate suferinţele.Pe cei ce mă iubesc îi voi veghea mereu. Nu plângeţi, eu vă iubesc. Aprindeţi o lumânare.

Daţi-vă mâna, viaţa e scurtă, împăcaţi-vă, iubiţi-vă. Nu uitaţi că singurul lucru care contează este familia şi iubirea. Nu vă fie frică, aşa este viaţa, de fapt contează doar când naştem şi când murim, restul sunt chestii superficiale.Ne zbatem degeaba.

Dacă vreţi să plantaţi nişte flori oriunde vreţi, lângă mormânt sau într-o grădină, eu vă voi trimite iubire prin ele.

Pentru voi voi fi cea mai frumoasă floare şi când o veţi mirosi veţi şti că sunt eu.Vă las o ultimă ameninţare, dacă nu faceţi ca mine vă voi bântui: Lăsaţi totul de-o parte şi învăţaţi din experienţa mea. Nu aveţi de unde să ştiţi că aveţi TBC, boala se transmite prin aer, mişcaţi-vă fundurile la doctor pentru un control. Pentru mine a fost prea târziu dar dacă boala este depistata la timp aveţi mari reuşită de vindecare.

Rămâneţi cu bine. Eu plec.Vă iubesc.

Florentina Alecu

N.R. Scrisoarea apartine exclusiv autoarei .