Prefectura Prahova marchează ZIUA PAŞAPORTULUI ROMÂNESC
Astăzi dimineaţă, la sediul Prefecturii judeţului Prahova a avut loc o videoconferinţa organizată cu ocazia Zilei Paşaportului Românesc.
 În România, acest document a împlinit 109 ani de existenţă.
La acţiunile de azi au participat dna cms-şef Larisa Zaharia, şeful Serviciului Public Comunitar pentru Eliberarea de Paşapoarte Prahova, şi domnul subprefect Alexandru Vane.
 
Despre ZIUA PAŞAPORTULUI ROMÂNESC
Celebrăm astăzi, ca în fiecare an la data de 19 martie, Ziua Paşaportului Românesc‼
„Odată cu noua generaţie de paşapoarte, pusă în circulaţie în anul 2019, am făcut un pas în viitor, prin complexitatea elementelor de securitate implementate în paşaportul electronic românesc, şi vă asigurăm că Direcţia Generală de Paşapoarte se dedică în continuare obiectivului asumat de a emite documente de călătorie sigure, care să prevină încercările de falsificare, dezvoltând periodic, împreună cu partenerii săi, cele mai bune soluţii pentru a fi în pas cu standardele şi evoluţiile tehnologice din domeniu.
Promisiunea pe care ne-o facem nouă şi, mai ales, celor cărora ne adresăm:
«Echipa de paşapoarte”» va menţine la aceleaşi înalte standarde calitatea serviciilor oferite cetăţenilor români “. DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE.
Având în vedere că în cadrul Instituţiei Prefectului funcţionează şi Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea şi Evidenţa Paşapoartelor Simple facem un arc peste timp, iar din arhivele istorice încercăm să aflăm cam cum se putea călători în trecut.
 Căutările făcute de istoricul Codruţ Constantinescu, consilier în cadrul Instituţiei Prefectului Prahova, i-au scos la iveală câteva detalii de la începutul secolului al XX-lea.
 În timpul ocupaţiei germane a două treimi din Regatul României, în perioada Primului Război Mondial (1916-1918), administraţia ocupantului a emis paşapoarte interne, tocmai pentru a controla mişcaările populaţiei. Fără un astfel de document nu se putea circula între diverse judeţe.
Mergem mai departe, în perioada interbelică, de unde află că nu oricine pleca în afara graniţelor. Practic, în arhive nu se regăseşte nici măcar o cerere a unui ţăran sau muncitor (aceştia plecau doar dacă erau trimişi de vreo rafinărie din Prahova, probabil în cadrul a ceea ce noi am denumi acum schimburi de experienţă).
În anii 1920-30, cetăţenii români depuneau cereri pentru eliberarea de paşapoarte care însă nu aveau o valabilitate extinsă şi generală, ca acum, ci limitată în timp şi spaţiu (trei luni sau un an). Pentru a se obţine paşaportul se făcea o cerere direct către prefectul de Prahova. Cele mai multe cereri din dosarele din Fondul Prefectura Prahova sunt olografe, nu exista un format standard. Solicitantul paşaportului menţiona prefectului inclusiv scopul, durata şi locul unde avea loc vizita. Libertate de mişcare în Europa interbelică nu era neapărat limitată, însă nici nu se trecea dintr-o ţară în altă ca acum, când una din cele patru libertăţi fundamentale ale Uninunii Europene este tocmai cea de mişcare a persoanelor.
Pentru a li se aproba cererea de eliberare a paşapoartelor, doritorii aveau de îndeplinit anumite condiţii şi să depună şi alte documente. Bărbaţii erau obligaţi să dovedească faptul ca situaţia lor militară era în regulă, menţionau inclusiv regimentul din care făceau parte, iar această dovadă se făcea doar printr-un certificat emis de cercul militar de care aparţineau. Pe lângă acest document, trebuia să se demonstreze faptul că nu aveau datorii la Precepţia locală (Administraţia Financiară locală), iar ultimul document, dar şi cel mai important, reprezenta o dovadă de la poliţia din localitate de bună purtare.
Prin 1937 exista o ştampilă care atesta că respectivul cetăţean nu se afla în baza de date a Siguranţei şi nu reprezenta o ameninţare pentru Regat (nu era comunist). Motivaţiile din scurta cerere adresată prefectului ascund şi mici poveşti de viaţă, complet necunoscute şi dovedesc prosperitatea, cel puţin a unor categorii de cetăţeni din România interbelică. Funcţionari, angajaţi ai rafinăriilor în diverse poziţii, chiar profesorii îşi puteau permite să aibă soţii casnice, care aveau grijă de familie şi copii. Aceste categorii aveau posibilitatea financiară să-şi trimită soţiile „pentru recreaţie în Polonia pentru trei luni” sau „pentru a-şi căuta sănătatea la băile de la Karlsbad” sau fiii/fiicele să studieze în Franţa, asigurându-le subzistenţa, plătindu-le taxele etc.
Material documentat de Codruţ Constantinescu, consilier în cadrul Instituţiei Prefectului Prahova
Sursa foto: Serviciul Judeţean Prahova al Arhivelor Naţionale si Prefectura jud. Prahova
 
Sursa: Prefectura Prahova