Un veteran de război din Măneciu (Cheia) a ajuns la 100 de ani. De 80 ani trăieşte cu un glonţ lângă inimă
 
Povestea veteranului de război din Cheia, ajuns la 100 de ani, şi care, de opt decenii, trăieşte cu un glonţ în vecinătatea inimii
Într-una dintre zilele în care Baba Dochia îşi dezbrăca din cojoace şi în care iarna şi primăvara se luptau pentru a-şi impune supremaţia, am plecat spre zona Munţilor Ciucaş. Aflasem că la Cheia trăieşte unul dintre puţinii veterani de război pe care-i mai avem şi care, în acest an, a împlinit un secol de viaţă. L-am găsit pe Ştefan Buzăianu în locul unde s-a născut, unde a copilărit, unde i-au fost oblojite rănile fizice şi sufleteşti ale celei mai dure perioade din viaţa sa şi unde şi-a trăit şi restul zilelor. A fost împuşcat, iar de opt decenii parte din corpul său a devenit şi un glonţ cu care s-a ales în luptele contra ruşilor. I s-a fixat în vecinătatea inimii, dar organismul i l-a acceptat.
Când întâlneşti astfel de oameni, ultimii dintre cei care au trăit cel De-al Doilea Război Mondial, n-ai cum să nu fii măcinat de curiozitatea acelor timpuri. Noi le cunoaştem din rândurile scrise şi rescrise, ei le cunosc de atunci, de acolo. Pentru noi sunt înşiruiri de ani, de lupte, de nume, de vieţi pierdute, de hărţi redesenate. Pentru ei sunt episoade ale vieţii în care timpul parcă a „îngheţat “. Sunt imagini şi dureri pe care le-au purtat de-a lungul vremii. Sunt momentele în care moartea le-a suflat în ceafă, secerându-le camarazi, rude, unde tonul „muzicii “era dat de comandaţii care le ordonau tragerea sau retragerea, „concertul “mitralierelor şi obuzelor fiind permanent, unde viitorul n-avea pic de contur, ci era îmbrăcat doar de dorinţa de a scăpa de ploaia de gloanţe, unde pământul era udat în permanenţă cu sânge, unde nu ştiai ce te doare mai tare: noua rană sau foamea...
Amintiri de pe front
Ştefan Buzăianu s-a născut în 1921, la poalele Ciucaşului, într-o familie cu zece copii, el fiind cel mai mare dintre cei cinci băieţi. A făcut şcoală doar până la 12 ani, iar de la 15 ani s-a angajat la Fabrica de mucava, unde a lucrat până în 1941. În februarie 1942 i-a venit ordinul de încorporare. Războiul l-a purtat până la Novorossiisk. Poveştile cu drumul, cu camarazii de război, cu toate momentele de atunci sunt multe, dar nea Ştefan le povesteşte cu o precizie şi cu detalii de zici că i s-au întâmplat ieri. Doar că vârsta îşi spune cuvântul şi oboseşte, iar glasul începe să-l lase. Pe ici-colo îl mai ajută copiii şi nepoţii care au crescut cu poveştile din război.
Una la care se opreşte ori de câte ori este întrebat de momentele trăite la ruşi este cea în care a fost „vizitat “de moarte şi în care s-a trezit cu un glonţ în spinare. Un glonţ care i-a perforat plămânul şi i-a ajuns lângă inimă. A fost scos din tabăra de luptă şi târât de ceilalţi soldaţi pe o poiană de unde a fost preluat de sanitari. Dacă a supravieţuit împuşcăturii, nea Ştefan a crezut că nu va rezista transportului până la punctul medical. Îşi aduce aminte cum a fost aşezat şi dus cu targa improvizată, de haosul, mizeria şi lipsurile din punctele medicale, de modul în care a fost „aruncat “într-o maşină unde erau transporaţi ca nişte cartofi şi cum a fost lăsat aproape de port pentru a fi preluat, ulterior, de un vas nemţesc pentru a ajunge, din nou, pe pământ românesc.
De frica morţii însă, de care nici acum n-a scăpat, după cum mărturişeşte, a reuşit să supravieţuiască. Dar cum războiul şi moartea sunt cei mai buni prieteni, şi pe drumul de întoarcere a simţit din nou cum este să fii cu „sabia deasupra capului “. Vasul în care se afla şi interlocutorul nostru a fost bombardat de ruşi. Au reuşit să-l „cârpească “, iar într-un final să ajungă la Constanţa unde au fost triaţi. „A fost balamuc mare. Spitalul de campanie era format din nişte barăci, eram ţinuţi pe paie, a fost vai de noi. Eu respiram întrerupt, dar am avut zile. Am stat peste o lună în spital, iar, ulterior, comisia de evaluare a decis să rămân pe front “, ne-a mai spus nea Ştefan. A rămas pe linia Dunării, iar de aici încep alte poveşti, despre pândă, despre contrabadişti ai acelor vremuri pe care i-a depistat.
 „Suferinţa trăită diferă mult de istoria scrisă “
Odată cu terminarea războiului a revenit la „vatră “, unde şi-a regăsit familia şi unde mama sa care era şi moaşă, care cunoştea tot rostul plantelor şi era ştiută în zonă ca având „leac “, i-a fost principalul medic. L-a îngrijit până i s-a închis rana şi a putut respira neîntrerupt. De scos glonţul, medicii s-au opus rând pe rând, spunându-i că i-ar face mai mult rău.
Viaţa şi-a urmat cursul. Nea Ştefan şi-a întemeiat propria-i familie, iar anii ce au urmat l-au găsit ca pe toţi ai locului: fie la câte o fabrică din zonă, fie pe la pădure, fie la câmp. Dar cel mai mult i-a plăcut la cosit, bucurându-se nespus atunci când primea o coasă în dar. Alături de copii (trei – doi băieţi şi o fată) şi, ulterior, de nepoţi (şapte. Acum are şi zece strănepoţi), dădea brazde după brazde, povestindu-le despre anii tinereţii şi despre vremurile războiului. Îşi refăceau puterile cu câte o gură de ţuică şi cu aerul de munte şi o luau de la capăt.
 „A fost un om cumpătat, un om blând, însă vorba-i era vorbă. Ştiam că nu trebuie să ne repete dacă ne cerea să facem ceva. Am crescut cu poveştile lui şi, da, sunt altceva decât ceea ce găsim prin cărţi. Suferinţa trăită diferă mult de istoria scrisă “, ne-a mărturisit Dragoş Buzoianu, nepotul „preferat “al lui nea Ştefan şi care i-a călcat cumva pe urme, îmbrăcând haina militară.
Astăzi, unul dintre ultimii „mohicani “are grad de căpitan în rezervă şi un dosar cu amintiri, cu actele originale din război, cu fotografii, dar şi cu o ecografie în care i se vede glonţul care n-a reuşit să-l doboare.
La cei 100 de ani are însă şi regrete: cel de a-şi fi pierdut partenera de viaţă, pe unul dintre cei trei copii, dar şi pentru că nu s-a putut bucura de bucata de teren pe care a primit-o ca recompensă pentru lupta pe front...
Dar e prea bătrân şi a obosit să mai lupte. I-a fost îndeajuns un răboi. Se bucură de câte o vizită, aşa cum a fost şi cea a prefectului de Prahova, Cristian Ionescu, şi de momentele în care-şi mai poate povesti episoadele care l-au marcat.
TEXT ŞI FOTO: Liliana Maxim Minculescu