Motto :
„Ca să scrii roman, trebuie să păteşţi ceva. Să te întâlneşti cu ursul în pădure , să cazi de pe puntea vaporului in mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi in miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei... Nu este, desigur, o condiţie suficientă , dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară . Asta cu atât mai mult cu cât o mica parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte ) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul romanelor pe care le-am scris pana acum.“ - Radu Aldulescu
Pe Radu Aldulescu l - am descoperit cu ocazia vizionarii emisiunii realizate de Eugenia Vodă, "Profesioniştii ", în care a fost invitat în urmă cu mai bine de 3 ani de zile. Din acel moment, mi-am făgăduit că îi voi căuta şi cumpăra cărţile, dar şi că il voi citi. Zis şi făcut, sau, altfel spus, misiunea a fost îndeplinită in iulie 2021, când mi-am oferit acel timp de a parcurge, pe îndelete, fără să grăbesc ritmul lecturii şi al notatiilor pe marginea interiorizarii ei, după cum am obiceiul de fiecare dată când rezonez cu povestea cărţii, când simt că îmi vorbeşte şi, ulterior, îmi oferă un set de imagini, trăiri, senzaţii la care să reflectez, să revin, să-mi doresc să înţeleg atmosfera narativă, din mai multe unghiuri de percepţie.
Mi-am dorit să-mi creez amintiri memorabile, in cele cateva zile de concediu, aşa că am dat iama de cum a ajuns la mine coletul comandat. Imi aduc aminte că, pe 20 iulie mi-au sosit titlurile semnate de domnul Radu Aldulescu, iar pe 22 iulie am terminat de citit " Sonata pentru acordeon", despre care, momentan, doar atât vă pot spune : m-au captivat ritmul alert al naraţiunii , dialogurile dintre capitole, autenticitatea personajelor descoperite în pagini, în egală măsură ca numele fiecăruia în parte... Tot în aceeaşi zi am început "Mirii nemuririi". Deja m-am familiriarizat cu tonul desfăşurării acţiunii şi de-abia aşteptam să avansez cu lectura, ceea ce s-a şi întâmplat. Au urmat, ulterior : "Rezidenţi in Casa Visurilor", "Amantul colivaresei", " Istoria regelui gogoşar" , " Drumu-i lung, caldura mare". Doresc să ii mulţumesc prodigiosului scriitor Radu Aldulescu pentru prilejul de a cunoaşte o voce auctorială inedită, o forţă epică nemaiîntâlnita, într-o permanentă expansiune şi căutare de desluşire a propriei existenţe. Il felicit pentru felul concis, autentic, în care a redat ceea ce a simţit şi, astfel, a făcut să locuiască, in pagini, toate aceste trăiri - experienţe şi să călătorească prin distincte geografii personale, până la noi, cititorii, dispuşi să ne oprim o secundă, o clipă măcar pentru a ne formula şi prioritiza propriile întrebări esenţiale despre ceea ce ni se întâmplă nouă, dar şi celorlalţi...
Ador asemenea cărţi, cum sunt cele scrise de romancierul Radu Aldulescu, care îmi furnizează material de gândit, stări de metabolizat , care mă cheamă, mă poartă în imediata lor apropiere, dorindu-mi prezenţa, luându-mă de mână şi plimbându-ne pe străzi tihnite, cu temperaturi blânde, în care uit să mă mai întreb : " Cât e ceasul ? Oare am destul timp să ajung în punctul x ?" Oricât de sf - istic ar părea ceea ce spun acum, reafirm că ador cărţile care mă iau cu ele in universul lor, iar eu mă simt ca şi cum aş accesa o misterioasă interfaţa a cărţii care, dintr-odată capătă proporţiile unei încăperi luminoase, în care sunt musafir, observator, spectator. Starea se prelungeşte, iar geografia cărţii devine, pentru mine, acasă. Sentiment ce m-a îmbrăţişat cu fiecare capitol - staţie aldulesciana , din buchetul de titluri menţionat anterior, prin care mi-a fost permis să explorez, să citesc, să iau pauze până la izvor şi înapoi, de acasă şi până în obositul oraş, în zilele toride - când ai zice că se hrăneşte cu energia propriei fiinţe, lasandu-te fără prea multă vlagă. Însă, după toate acele sincope mundane, revin în beneficul spaţiu al cărţilor autorului Radu Aldulescu , definite de un profund efect empatizant , unde am cunoscut personaje cu întrebări similare alor mele, cu aceleaşi zbuciumuri, zbateri lăuntrice, cu tensiuni energofage, cu linişti de scurtă durată, însă atât de râvnite, de necesare şi apreciate !
Radu Aldulescu cucereşte vastele teritorii narative, realizând adevărate giuvaiere din trăirile simple, la care are acces doar cine priveşte cu inocenţă, prin filtrul inimii generoase, traiul de zi cu zi al oamenilor obişnuiţi, care au un program pe care îl respectă cu conştiinciozitate , chiar dacă ştiu că se află în locul / mediul nepotrivit, care au o familie încercată de neajunsuri materiale, ce trăieşte de la o remuneraţie la cealalta, de neînţelegeri între membrii familiei, dar care caută echilibrul până dincolo de epuizarea fizică, dovedind, însă, o uimitoare putere psihică prin capacitatea de a răbda, de a aştepta, de a amâna peste limitele majorităţii chiar împlinirea propriei vieţi, sub semnul unui semnificativ procent al speranţei, credinţei, stăruinţei, valori purtate cu sfinţenie într-o cameră a inimii. Cu certitudinea că " Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte ", că tot ce îngăduie este cu rost, că smerenia este adjuvant într-un cosmos al compromisurilor după funcţii "regalo - gogoşaresti", fără a fi susţinute de un conţinut in prealabil.
STEFANIA Argeanu : - O carte cu substanţă, citită de dvs., care nu este (neapărat) bestseller, nebeneficiind de supradoze de reclamă ( cu toate că ar merita pe deplin), este :
RADU Aldulescu : De-a lungul ultimilor cincizeci de ani, de când mă dedic literaturii, plin de osârdie, am citit multe cărţi cu substanţă, cum foarte inspirat formulezi. Intrebarea ta cere numirea unei singure cărţi, aşa încât mă opresc la una pe care am citit-o recent : Călătorie în iad şi în rai şi în oraş, a lui Dan Perşa, un romancier autohton de excepţie care nu are, din păcate, vizibilitatea pe care ar merita-o.
S. A. : Care este povestea întâlnirii dvs. cu această carte ? - Cine este scriitorul ? Ce profil are ? Cum face faţă greutăţilor vieţii, cum reuşeşte să-şi concentreze energiile asupra scrisului ? Cum reuşeşte să-şi trăiască viaţa în perioadele când nu scrie ?
R. A. : Povestea întâlnirii mele cu această carte... Este o poveste clasică, simplă şi, deopotrivă, sugestivă. Am asistat la lansarea cărţii la târgul Bookfest, de anul acesta şi autorul a ţinut să îmi dăruiască un exemplar. Il ştiu pe Dan Perşa de aproximativ douăzeci de ani, de la debutul său cu romanul Vestitorul, despre care am scris la vremea respectivă, şi îl consider unul din cei mai mari romancieri contemporani. Dacă instituţiile literare de la noi ar avea minime competenţe literare şi bunăvoinţă în promovarea literaturii române în străinătate, Dan Perşa ar apărea cu traduceri la edituri importante din Occident. Acest lucru nu se întâmplă, însă. Nu există interes şi nici pricepere pentru consolidarea literaturii române în afara graniţelor. Mă întreb cum face faţă acest autor greutăţilor vieţii şi cum reuşeşte să-şi concentreze energiile asupra scrisului. Nu ştiu, deoarece comunicăm extrem de sporadic. Ştiu doar că este redactor la revista Ateneu din Bacău, de unde primeşte o leafă care îi asigură, probabil, subzistenţa.
S. A. : Există vreo legătură între dragoste, durere, scris ? Sub semnul căror înţelesuri vi se dezvăluie tripticul enunţat anterior ?
R. A. : Iţi răspund constatând că există o legătură intrinsecă între cele trei, care se bazează pe esenţa tragică a existenţei şi a artei şi, totodată, pe faptul că scrisul literaturii este o chestiune de vocaţie ce implică, în mod misterios, iubirea.
S. A. : Credeţi în energia benefică a unui anumit loc ? De unde îşi aprovizionează, la randu-i, doza de luminozitate, de incandescentă, un astfel de topos ?
R. A. : Energia benefică a unui anumit loc? Cred, desigur, în acest tip de energie care, cel mai adesea, emană din unele locuri din natură. De unde se aprovizionează acest loc-topos ? De bună seamă că dintr-o sursă de energie divină.
S. A. : Scriitorul, ataşat de stilul unei estetici la un moment dat, de care nu se poate desprinde definitiv, continuă să creeze intr-o manieră anume, definitorie şi recognoscibilă, cu riscul asumat al limitării în propria creaţie. Vă propun să căutăm, să explorăm în această ipostază auctorială, care vorbeşte despre acest risc menţionat anterior, al limitării în propria operă. Care este viziunea dvs. despre aspectul asumării în acest context ? Cum priviţi dvs. limitele, atât dpdv uman, cât şi profesional, in geografia operei dvs.? Există vreo conexiune între limite şi spaţiul infinit al deschiderii, al creativităţii ?
R. A. : Pericolul ce-l pândeşte pe scriitorul prea ataşat de stilul unei estetici anume, de care nu se poate desprinde, e un pericol care dă în permenenţă târcoale creativităţii, anulând-o, adesea, şi care poartă îndeobşte numele de manierizare sau autopastişare. Mă întrebi despre felul cum privesc limitele, ca om şi ca scriitor. Atât ca om, cât şi ca scriitor (două posturi care, inevitabil, se suprapun), într-o primă fază, limitele mi le asum, le tatonez, pentru ca apoi să încerc să le depăşesc. Oricum, încercarea de a depăşi limitele, soldată chiar şi cu un eşec, am învăţat, de-a lungul timpului, s-o socot mai importantă decât depăşirea limitelor.
S. A. : Ce fel de personaj este scriitorul ?
R. A. : Scriitorul este un personaj tragic, în ce mă priveşte. Am scris un roman pe această temă : "Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare."
S. A. : A fost Hemingway un privilegiat, pentru că a vieţuit înalte vremuri, în alt loc şi-n altă limbă "? ( la un moment dat, în cartea dvs., "Rezidenţi în casa visurilor " este o referire, în acest sens, despre Hemingway...)
R. A. : Pentru mine, ar fi un sacrilegiu să spun despre Hemingway că a fost un privilegiat. El a avut o viaţă în care s-a primejduit în permanenţă, din punct de vedere fizic şi emoţional, iar la un an după ce a primit recunoaşterea supremă prin Nobelul literar, s-a sinucis. Aserţiunea cum că ar fi fost un privilegiat aprţine unui personaj din "Rezidenţi în Casa Visurilor " şi e o consecinţă a unei frustrări a personajului respectiv.
S. A. : Dacă ar fi să alegem 3 mesaje - cheie pe care scriitorul le transmite, sub semnul scrierilor sale , cititorilor (despre condiţia umana, despre scris) , ce aţi alege şi de ce ?
R. A. : Ceea ce tu numeşti mesaje cheie pe care le transmite scriitorul aş echivala cu felul în care sunt tratate cele câteva teme primordiale ale literaturii dintotdeauna : a dragostei, a morţii, a sexualităţii, a războiului dintre sexe, sau a războiului pur şi simplu, trăgându-se din fratricidul care stă la baza condiţiei umane, alături de păcatul originar. Există, repet, câteva teme doar, care se pretează, însă, la nenumărate formule stilistice, iar aici avem de-a face cu ceea ce numim, cu o sintagmă comună, arta romancierului.
S. A. : Pe 25 iunie 2022, ora 19 : 00, ar fi trebuit să fie lansat spectacolul " Proştii sub clar de lună ", scris de Teodor Mazilu. Dvs., Radu Aldulescu, semnati adaptarea scenică. Ce semnificaţii aduce cu sine acest demers ? Cum este să vă aflaţi în noua ipostază ? De unde porneşte, de fapt, ideea spectacolului ?
R. A. : Premiera Proştilor sub clar de lună, programată iniţial pentru 25 iunie, va fi amânată pentru toamnă, din motive independente de voinţa realizatorilor acestui spectacol. Adaptarea scenică pe care o semnez este o chestiune faţă de care nu vreau să îmi arog merite, doar l-am adus la zi. Teodor Mazilu este un autor extrem de actual, care se potriveşte foarte bine vremurilor noastre, pe care el nu le-a apucat. De la Mazilu porneşte, aşadar, ideea tristului şi comicului spectacol al acestor vremuri, despre nişte oameni care, dobândind cu nemiluita bunuri materiale, se vor şi se cred veşnici, deasupra muritorilor de rând. Iar actorii Karl Baker, Corina Dănilă, Patricia Ionescu şi Dorin Enache se pliază perfect pe viziunea regizorală a Alinei Hiristea, a unui Mazilu adus la zi.
S. A. : Ştiu că aţi participat, de curând, la Bookfest, ediţia iunie 2022. Cum a fost să vă întâlniţi cu o parte din cititorii dvs. ? -Ce noutăţi editoriale v-au surprins, v-au captat atenţia, intr-atat încât de-abia a-ţi aşteptat să le achiziţionaţi ? In ce constă elementul inedit al unui astfel de eveniment literar, cultural ?
R. A. : Mă întrebi cum a fost la Bookfest, cum a fost să mă întâlnesc cu o parte din cititorii mei. N-am decât să cred că a fost frumos: ca de obicei, în astfel de împrejurări, m-am întlnit cu vreo douăzeci de cititori, cărora le-am scris dedicaţii pe cărţi.
Unii mă ştiau deja, iar alţii au fost încântaţi să mă cunoască. Elementul inedit al Bookfest-ului, reluat după o pauză de trei ani, a constat mai ales în faptul că m-am revăzut pe viu, după nişte ani, cu prieteni scriitori, precum Nicolae Stan, Dan Perşa, Bogdan Creţu, Nichita Danilov, Flori Bălănescu, Ionel Ciupureanu, Octavian Soviany şi alţii.
S. A. : (Re) Citindu-l pe Dostoievski, te întâmpină o serie de întrebări, pe care doresc să vi le împărtăşesc : In ce măsură suntem atât de abili, de cunoscători intr-ale complexităţii profunzimilor sufletului, încât să garantam pentru gradul nostru de „normalitate“ sau al altcuiva? - Care sunt acele elemente definitorii ce stabilesc graniţa între cele două stări - paradigme, între "normal " şi " patologic" ? - In ce masura mai sunt relevante cautarile religioase, filosofice, spirituale si morale propuse de scriitor, intr-o perioada in care s-au intensificat teoriile conspirationiste ? - De ce Dostoievski ramane unul dintre cei mai renumiţi scriitori din secolul al XXI-lea? - De ce sa-l mai citim azi pe Dostoievski ?
R. A : Citindu-l sau recitindu-l pe Dostoievski, avem într-adevăr îndoieli asupra gradului nostru de normalitate psihică. Se întâmplă, de altfel, şi cu alţi mari scriitori. Marea literatură, în general, are o tentă subversivă care ne face să punem la îndoială valori deja stabilite şi ne îndeamnă să desfiinţăm graniţele dinte normal şi patologic. Dostoievski râmâne unul din marii scriitori ai secolului XIX. In primul rând, pentru că este actual şi vizionar în felul cum a prevăzut marile răsturnări istorice, demarate odată cu revoluţia bolşevică din 1917. Pe scurt, în suta de ani scursă de atunci încoace, au avut loc şi sunt în plină desfăşurare cele mai multe şi atroce crime din toată istoria omenirii. Il citim azi pe Dostoievski şi pentru a găsi o explicaţie a istoriei recente.
S. A. : Scriitorul este / poate fi asemănat cu un actor, a cărui scenă este fiecare pagina a cărţii sale ? Cum metabolizati această viziune ? Ce vizualizaţi în prelungirea ei ?
R. A. : Ei bine, există o deosebire esenţială între actor şi scriitor. Primul interpretează un script, străduindu-se să decripteze spiritul autorului acelui script, în timp ce al doilea este creatorul scriptului. Este o constatare pe care o metabolizez, spunând că actorul este inclus în scriitor, este unul din atributele acestuia.
Sursa foto : pagina de facebook a scriitorului Radu Aldulescu
