Trec pe lângă casa impunătoare cândva. Acum,aproape o ruină, învăluită de iedera care a cuprins într o îmbrăţişare până şi geamurile.
O privire insistenta din pridvorul casei mă urmăreşte.
Întorc capul şi zăresc o femeie firavă cu ochii verzi de o frumuseţe rară. Pe sub genele arcuite pot să văd deznădejde, umilinţa, dor si mai văd o fărâmă de mândrie ce a mai rămas după jocul la ruleta sorţii.
Mâinile ei parcă dansează în jurul corpului încercând să îşi aşeze rochia boţită ,de culoarea cerului azuriu.
O salut,se uita mirată, parcă ar dori să mă întrebe ce doresc, ce caut. Nu e obişnuită cu străinii. Se întoarce intr o fracţiune de secundă,tratându-mă cu spatele fără a-mi răspunde la bineţe. Ridică un bidon cu apă şi bea,respira sacadat şi se îngalbeneste la fata brusc.
Razele soarelui de dimineata îşi fac loc printre crengile visinului din curte, jucandu-se în părul ei grezonat. Tuseste, se tine de balustrada scării de la intrare ,ducând o mână la piept. O intreb: " Sunteţi bine? Aveţi nevoie de ceva? Vreau să vă ajut!"
Îmi răspunde cu un oftat...apoi imi spune cine sunt eu sa mergi ajutor?
O femeie a nimănui, o mamă uitată de doi oameni mari cu suflete mici. Eu cred că,doar mamele pot vedea ruptura la haină a copilului şi durerea din inima lui.
Unii copii când ajung mari,uita de tot si de toate. Se uita mirată din nou,şi mă întreabă:" ce faceti aici?"
Eu îi răspund " Ce fac,merg,a
sa caut zâmbete pentru oameni ca dumneavoastră "!
Cred că orice varsta ai avea trebuie să ţii aripile întinse, să poţi zbura.
Ea,priveşte inapoi şi nu poate să îşi continue drumul pe cararea vietii inainte. Merg la coltul strazii,cumpăr două cafele, mă întorc îi ofer una,ochii îi strălucesc de bucurie.
Ma aşez pe marginea gardului de la drum,gustând din cafeaua aburindă fără să spun nimic. Tăcerea e alungata de latratul unui căţel alb şi pufos care se aşează în faţa porţii ca un paznic. Femeia ,imi spune îl vezi? El mă iubeşte. În fiecare zi ,îi dau de mâncare din puţinul pe care îl am. În nopţile reci, câinele se aşează la picioarele mele,plângând, încercând să le acopere. Raman fara cuvinte şi îmi dau seama că e criza.
Suntem săraci în suflet, săraci în sentimente ,săraci in a da valoare oamenilor, indiferent cine sunt ei,indiferent cum arată şi ce statut social au.
Eu cred că,cel mai important este să ai la fiecare pas o vorbă bună pentru oameni, un zâmbet cald şi să oferi un strop de fericire celor care au nevoie de ea.
Am oferit o cafea cu chef de viaţă şi un zâmbet pornit din suflet pentru ea.
Ai grijă de tine ,nimeni nu o va face în locul tău!
